ALEXANDRA COMĂNICI: LUPTĂ CONTRA CRONOMETRU CU PROPRIA VIAŢĂ

În vara anului 2009 a donat sânge pentru copii, în cadrul campaniei „Donaţi sânge pentru copiii bolnavi de leucemie”. A putut dona fără probleme, deci analizele erau OK. În toamnă a simţit că ceva nu este în regulă. Nu o durea nimic. S-a dus pur şi simplu să-şi facă nişte analize obişnuite, crezând că are o anemie „neînsemnată”. La sfârşitul lunii noiembrie, analizele nu au mai fost OK. Pe 20 noiembrie 2009, Alexandra a fost diagnosticată cu Leucemie Acută Limfoblastică cu celule T. Este o boală “oarbă” şi imprevizibilă, cauzată de multiplicarea malignă şi aberantă a globulelor albe din sânge, cu care poate trăi ani buni sau care o poate doborî în câteva zile…

Alexandra s-a născut pe 21 februarie 1986, la Ploieşti, în familia unor ingineri. A fost un copil mult aşteptat, care a venit pe lume la 7 ani după naşterea singurei sale surori, Livia. Copilăria i-a fost ca un vis. Toate vacanţele le-a petrecut în casa bătrânească a străbunicilor, unde era permanent în compania animalelor, fiinţe atât de îndrăgite. S-a gândit tot timpul că vrea să devină medic veterinar. În ultimul moment, dându-şi seama că ar fi mult prea greu să suporte suferinţa celor dragi, a decis să urmeze cursurile Facultăţii de Stomatologie din Târgu Mureş, fiind acum studentă în anul V. În vara anului trecut îşi făcea planuri de viaţă. De Crăciun, urma să se logodească cu Bogdan, băiatul în preajma căruia era foarte fericită, despre care afirma fără reţineri că a învăţat-o să iubească cu adevărat şi alături de care se simţea în siguranţă. Logodna a avut totuşi loc, dar nu aşa cum planificaseră, ci în spital…
Ca şi cum boala nu ar fi fost de ajuns, familia a aflat că Livia şi Alexandra nu sunt compatibile genetic, astfel că singura soluţie terapeutică a rămas transplantul de celule stem de la un donator neînrudit, cu care, printr-un mare noroc, ar putea fi compatibilă. Alexandra este acum internată într-o clinică din Italia, unde este supusă unei terapii foarte agresivă cu citostatice. Aşteptă găsirea unui donator, a unui om care să-i semene genetic. Privirea îi este veselă şi ochii jucăuşi, aşa cum au fost dintotdeauna. Acasă, familia încearcă să strângă banii pentru transplant, 80.000 de euro.

Persoanele care pot şi vor să ajute sunt rugate să utilizeze una dintre metodele de mai jos:
- Teledon la Romtelecom: 0900 900 530 – pentru 2 euro/apel, până pe 31 martie
- SMS la numărul 858 pentru 2 euro, până în data de 15 martie, în reţelele Vodafone, Orange şi Cosmote
- Donaţie în contul Alexandrei deschis la Banca Transilvania, cu menţiunea că suma depusă reprezintă donaţie:
RON: RO 29 BTRL 0270 1201 5540 77XX
EURO: RO 75 BTRL 0270 4201 5540 77XX
Cod SWIFT: BTRLRO22XXX
Titular: Comănici Alexandra Ofelia.
- Donaţie în contul Asociaţiei Soranprax „Life Hope” Str. Borsos Tamas nr. 23, Târgu Mureş, jud. Mureş, CUI 25115278, LEI – RO68 BTRL 0270 1205 M590 73XX – Banca Transilvania Targu Mureş
- Pe blogul Alexandrei (http://www.alexandra-comanici.ro) există şi un cont pay-pal

AM NEVOIE DE ŞANSĂ! AM NEVOIE DE VIAŢĂ!

Încep prin a vă spune că am 27 de ani, sunt avocat suspendat, aveam o viaţă absolut normală, fără nimic ieşit din comun, până acum un an. Însă trebuie să vă spun ce anume mă individualizează! Este vorba despre faptul că la vârsta de 25 de ani am fost diagnosticată cu cancer limfatic. Asta înseamnă, dupa cum mi-au spus doctorii, pe de-o parte cancer, însă, pe de altă parte, cu toată ironia exprimării, cea mai ”bună” formă de cancer. În sensul că are o rată mare de curabilitate. Statistic, am o reală şansă ca, primind tratamentul potrivit, să îmi recapăt sănătatea, să îmi recapăt viaţa pe care o aveam şi care a fost întreruptă brusc, iar această perioadă să rămână doar o amintire. Date fiind împrejurările de mai sus, mă văd nevoită să fac ceea ce nu aş fi crezut că voi face vreodată, însă fiind vorba despre viaţa mea şi despre încetarea chinului familiei mele, o voi face. Şi anume, lansez un apel către dumneavoastră, prin care vă rog să îmi acordaţi sprijin financiar, ştiind că prin orice sumă donată, puteţi contribui la minunea de care am nevoie: aceea de a îmi recăpăta sănătatea şi viaţa.

A început în 2008. Nu ştiu de ce, am încetat să mă întreb. Aproape că nici nu mai ştiu cum. S-au întâmplat multe de atunci. Ştiu doar că mă durea un umăr, că am fost la mulţi doctori şi că eram speriată. Doctorii îmi spuneau însă, foarte relaxaţi, că nu am nimic şi că pot merge acasă să mă bucur de viaţă, pentru că asta ar trebui să facă un om la 25 de ani. Nu am fost niciodată ipohondră, nici nu ştiu cum am avut atâta ambiţie încât să tot merg la doctor de fiecare dată, insistând să îmi pună un diagnostic. Le-am urmat sfatul de câteva ori, însă durerea mea nu ţinea cont de ce spuneau ei sau de vârsta mea. Fără să îmi dau seama când şi cum, m-am trezit, după 6 luni, într-o clinică din Viena, din fericire (şi aici credeţi-mă pe cuvânt că, deşi mi-aş fi dorit să nu fie aşa, am suficiente argumente), unde mă pregăteam psihic ca a doua zi să îmi facă o operaţie de extracţie a unor ganglioni limfatici, pentru că numai aşa puteau să îmi confirme un diagnostic de cancer limfatic, diagnostic care se pare că se desprindea cu uşurinţă din simptomele şi analizele mele de sânge. Nu mai este o surpriză faptul că în luna august 2008 a fost confirmat diagnosticul de cancer limfatic (boala Hodgkin), stadiul IIB, Bulky, şi că am început imediat să urmez tratamentul cu citostatice standard recomandat de medicul hemato-oncolog din Viena. Pentru ai mei a fost devastator. Pentru mine a fost ca un cutremur puternic. Sunt cuvinte pentru a descrie stările prin care am trecut, dar par goale. Nu mai este o surpriza nici faptul că boala mea s-a dovedit a fi nu la fel de uşor curabilă în cazul meu ca în cele 90% din cazuri, care se vindecau după prima linie de tratament. Am încercat cam toate sortimentele de protocoale chimioterapice care se fac pentru această boală, am servit şi o porţie zdravănă de radioterapie. O nouă biopsie ganglionară… Am încercat să savurez chiar şi o absorbţie de măduvă din osul şoldului. Cu toate astea, boala mea s-a încăpăţânat ca după o vreme de dat înapoi, urmare a chimioterapiei administrate, să se umfle în pene şi să îmi arate ea mie. Respectiv, să mă transforme, aşa cum a rezultat din analizele din martie 2009, din candidata perfectă pentru vindecare completă prin tratament standard, în candidata perfectă pentru o recomandare fermă de transplant autolog cu celule stem. Dar, deşi nu aş fi crezut, deşi eram o răsfăţată, mi-am dat seama că şi eu sunt încăpăţânată. Şi mi-am dat seama că sunt mai puternică, mi-am dat seama că am o singură defecţiune (majoră, este drept), dar că suntem dotaţi cu un set complet de organe care pot lupta, care mă ajută şi care ţin cu mine. Aşa îmi spunea şi doctorul, să mă gândesc la faptul că am o problemă şi multe organe sănătoase şi puternice. Mi-am propus să ies învingătoare din lupta asta. Şi să am răbdare, dacă şi de asta este nevoie. Şi să nu las pe nimeni şi nimic să mă oprească. Întotdeauna am avut ţeluri de atins, dar niciodată unul atât de important. Pentru mine, pentru cei dragi, pentru statistici… În oricare dintre variante, mi-am propus să mă vindec. Am acceptat că, pentru a putea să lupt, am nevoie de bani, iar pentru a avea acei bani trebuie să cer ajutorul oamenilor, chiar dacă asta îmi părea o slăbiciune, o lipsă de bun simţ, de orgoliu, îmi părea oricum, numai în regulă nu. Şi, totuşi, am cerut ajutorul şi l-am primit. A fost un soi de minune, cred, ce s-a întâmplat în luna august a anului trecut. Solidaritate, compasiune, grijă şi ajutor – toate acordate unui străin care eram eu şi toate acordate necondiţionat. Această experienţă mi-a zguduit zdravan valorile şi părerile. În cel mai bun sens de imaginat. Cred că nu exagerez când spun că am câştigat viaţă şi prieteni. Oameni care nu numai că m-au ajutat din punct de vedere financiar când nu mai aveam alte soluţii, dar oameni care au fost alături de mine cât am fost internată la transplant şi după, în perioada de recuperare. Deschideam e-mailul când puteam şi găseam multe întrebări – toate aveau ca subiect ce fac EU. Toţi erau alături de mine, se rugau pentru mine, mă încurajau şi toţi au crezut în mine. Vă mulţumesc din suflet! Vă spun, fără să exagerez, că nu vă puteţi imagina cât înseamnă pentru mine ce aţi făcut în acea perioadă! Cu ajutorul dumneavoastră, m-am luat la trântă cu boala trecând şi prin primul transplant. Am făcut transplantul pe 16 octombrie 2009, o nouă zi de naştere, mi-au spus medicii. Am primit cadou: am făcut transplantul. Iar asta m-a ajutat să fiu iar cu câţiva paşi înaintea bolii şi să se poată pune problema unui al doilea transplant acum, chiar dacă nu a fost suficient primul transplant pentru a reuşi să eliminăm totul, aşa cum am sperat. Primul transplant mi-a devansat boala, mi-a câştigat teren în faţa bolii şi mi-a dat şansa de a reintra în luptă. Mi-a dat în plus câteva luni esenţiale de viaţă. Uitându-mă înapoi, deşi nu cred că este încă momentul, îmi dau seama că am trecut prin multe, că a fost greu şi că alături de mine i-am târât prin toate astea şi pe cei dragi. Dar îmi dau seama şi că tot efortul ăsta merită, nu că aş fi avut vreodată dubii. Dar orice sacrificiu, orice durere şi orice luptă câştigată merită efortul. Nu am de gând să stau să îmi plâng de milă, nu am de gând să stau să tremur de frică. Ci voi merge mai departe. Mai am un pas. Un pas mare. Un transplant. Experimental. Experimental pentru că nu mi-au găsit un donator compatibil şi vor folosi celule stem prelevate din cordonul ombilical ca variantă alternativă. Un transplant mult mai greu, mai riscant şi mai invaziv decât primul. Dar ultima şansă şi ultimul pas. Este ultima carte pe care trebuie să o joc. Pe masă e viaţa mea. Nu m-am apucat de scris povestea asta pentru că aş avea talent la scris sau pentru că mi s-a părut o poveste bună. Dar nici nu am scris-o total dezinteresat. Şi am încercat să vă povestesc, pe scurt, înca de la început ca să vă pot convinge să îmi mai acordaţi sprijinul dumneavoastră încă o dată. Pentru că mai am nevoie de ajutor. Pentru mine, şi această ultimă carte are preţ. 140 000 de euro, din care îmi lipsesc 80 000 de euro. Ştiu, este enorm, dar este vorba despre viaţa mea, este vorba despre faptul că nu vreau şi nu pot să renunţ acum. Ştiu că mă pot vindeca, ştiu că sunt pe mâini bune şi ştiu că nu o să rămână aşa lucrurile. De aceea am scris. Încerc să vă conving că merit încă o dată ajutorul dumneavoastră. Că nu pot, după atâtea bătălii câştigate, să renunţ să încerc a câştiga războiul. Vreau să mă vindec. Vreau să revin acasă, vreau ca viaţa mea să îmi aparţină din nou. Sigur că am planuri mari, dar nu mă apuc să promit nimic. Mi-am promis mie, ştiu că mă voi ţine de cuvânt. Dar am nevoie de şansă! Am nevoie de viaţă!

TRIMITE UN SMS LA NUMARUL 879 pentru a dona 2 euro, în perioada 5-28 februarie. Număr apelabil în reţelele Orange, Vodafone, Cosmote. Servicii oferite gratuit. Nu se percepe TVA.

NUMERE TELEDON APELABILE NUMAI ÎN REŢEAUA ROMTELECOM
Pentru 2 Euro: 0900 900 652
Pentru 5 Euro: 0900 900 650

DONAŢII ONLINE PRIN PAYPAL

CONTURILE ÎN CARE SE POT FACE DONAŢII
LEI: RO60RNCB0318061350060001
EURO: RO11RNCB0130061350060001, deschise la BCR Găeşti pe numele Dinu Cristina Liliana

DE 4 ANI TRĂIEŞTE CU O SCHIJĂ ÎN OCHI

Tristeţea recită profund. Mai ales pentru Marian, un adolescent din Nucet, care a făcut legământ strâns cu singurătatea. Lovit nemilos de soartă la o vârstă când încă îşi schiţa proiectele copilăriei, Marian a hotărât să se izoleze. O vreme, nu a vrut să comunice nici cu părinţii. Evita prietenii, cunoştinţele. Vârsta, dorinţele sale nu l-au făcut să înţeleagă resorturile nevăzute ale destinului. Se simţea nedreptăţit. Lovit. Şi, poate că aşa a fost. Rana din suflet i s-a adâncit şi mai mult când a văzut că societatea, comunitatea refuză să-i ofere sprijin. A simţit acest lucru din chinurile mamei sale...

Povestea dramatică a lui Marian Joiţoiu din Nucet a împlinit 4 ani. Era în 2006. Tot într-o lună de octombrie. Zi împărţită între mohoreală şi frânturile de cer senin. Marian se hotărâse, împreună cu câţiva prieteni, să meargă pe islaz, la fotbal. Era un ritual zilnic al băieţilor. Aproape în fiecare după-amiază, câteva ore, dacă vremea le permitea, băteau mingea. A ieşit la poartă. A făcut câţiva paşi. Şiretul de la unul din teneşi se desfăcuse. Marian s-a aplecat să-l lege. Grupul de prieteni s-a depărtat. Atunci, l-a strigat un vecin. L-a văzut pe uliţă şi l-a rugat să-l ajute la o reparaţie în gospodărie. Un sprijin de câteva minute, dar care a pricinuit o suferinţă cât o veşnicie. „M-a chemat să ţin de o ţeavă. Repara ceva la o căruţă. A lovit puternic cu ciocanul. Atunci mi-a sărit în ochi o aşchie din fier. M-a durut îngrozitor. Cred că am leşinat“. Irina, mama băiatului, ne povesteşte îndurerată prin ce momente a trecut, cum a fost înscrisă fără să vrea pe o pistă a durerii. „M-au alertat vecinii. Când m-am dus şi l-am văzut plin de sânge, leşinat, am început să ţip. A venit salvarea. Copilul s-a trezit abia după câteva ore, la spital“. Bucata din metal îi afectase aproape ireversibil ochiul stâng. Medicii târgovişteni au decis să-l transfere la Bucureşti, fiindcă nu au reuşit să-i extragă din globul ocular aşchia din oţel. „A fost supus la trei intervenţii chirurgicale. Am umblat din clinică în clinică. Nimeni nu mi-a garantat că o să-i extragă fierul din ochi, d’apoi să-i salveze vederea. Era prea periculos“. Soţii Joiţoiu au făcut împrumuturi peste împrumuturi. Totul parcă zadarnic. Într-un târziu, un medic specialist le-a mărturisit că ar mai exista o şansă. Băiatul să fie operat la o clinică din Belgia. Mama s-a interesat. A primit răspuns favorabil din partea clinicii, dar şi solicitarea de a plăti 5000 euro. Atât ar costa intervenţia chirurgicală. De peste 2 ani, se chinuie să facă rost de aceşti bani. Până acum, nu a obţinut decât promisiuni. A fost sfătuită să deschidă un cont în bancă, dar nu s-a adunat acolo niciun bănuţ. Anunţurile umanitare, la fel, nu au dat niciun rezultat. Biata mamă este în pragul disperării. Cel mai mult o consumă faptul că vede că băiatul său suferă cumplit. „De multe ori, mă duc după casă, să nu mă mai vadă copiii, şi plâng ca o nebună“. Este chinuitor să ştii că ar mai exista o şansă, o rază de speranţă şi să nu poţi face nimic din cauza sărăciei. Marian a renunţat la şcoală. Toate insistenţele părinţilor nu au avut niciun rezultat. Îi este ruşine să se vadă cu colegii. Nu mai vrea să iasă nici pe stradă. „În ultimul timp, şi-a mai revenit. A început să vorbească mai mult cu noi, cu vecinii, dar tot nu vrea să iasă din curte. Şade mai mult în faţa calculatorului, pe internet. Am zis să nu mă dau bătută. Atâta timp cât se mai poate face ceva, mă zbat, mă chinui. Încerc să-i redau încrederea în viaţă copilului meu, să-l fac să înţeleagă că trebuie să treci peste orice necaz“.

Pentru cei care doresc să-l ajute pe Marian Joiţoiu, publicăm numărul de cont în care se pot face donaţii: RO22RZBR0000060011867947, deschis la Raiffeisen Bank Târgovişte.

6 SUFLETE, ÎNCOLŢITE DE GER ŞI SĂRĂCIE

Gabriel, de 7 ani, bolnav de leucemie vieţuieşte în frig şi mănâncă în continuu varză călită, neindicată pentru boala gravă de care suferă
Mama simte de multe ori nevoia să-şi pună capăt zilelor, dar nu o face gândindu-se la cei 3 copii ai săi, dar mai ales la Gabriel, căruia doar mângâierea ei i-a rămas

România. Anul 2010. Localitatea Costeşti Vale. Strada Cavalerilor, nr. 65. O casă modestă, cuprinsă acum, în miezul iernii, de un alb zdrobitor şi o linişte ameţitoare. Este destul să te uiţi peste gard şi să-ţi dai seama că prin acea bătătură bântuie, nestingherite, disperarea şi sărăcia. În căsuţa gârbovită de ani şi neîndestulare locuiesc 12 suflete. Câte o cămăruţă pentru fiecare familie, alcătuită din şase persoane. Ne-am oprit în pragul odăii în care îşi amăgeşte existenţa familia Dotin. Trei copii, cel mai mare având 7 ani - Gabriel, bolnav de leucemie, şi trei adulţi. Mama, Samariteanca (ce nume predestinat pentru o soartă tristă!), tatăl şi o bunică. Rămâne acum ca fiecare dintre noi, atât cât înţelegem, să ne putem imagina cum vieţuiesc şase oameni într-o cămăruţă de câţiva metri pătraţi. Condiţii de viaţă, la nivel de Ev Mediu. Acum, când iarna se prăvăli cu toate forţele peste noi, împietrindu-ne parcă cu gerul de -20 sau -30 grade Celsius, membrii familiei Dotin trăiesc fără căldură, fără curent electric, fără apă, iar mâncarea e pe sponci şi, oricum, nu vorbim de bucate alese. Pentru biata Samariteancă durerea se multiplică de n ori. Din cauza neajunsurilor, cancerul îl poate răpune pe Gabriel. Soţii Dotin nu au nicio putere să se pună stavilă în calea nenorocirii. Ştiu că nu ăsta le este poate destinul, dar cum să-l abată? Cum să-i strice ordinea? Structura demolatoare? Pentru asta ar fi nevoie de ajutorul semenilor. Al nostru, al celor care, de bine-de rău, dacă mai băgăm mâna în buzunar mai găsim un şfanţ. Poate şi cei cu conturi încă grase prin bănci vor face ceva pentru aceşti năpăstuiţi din Costeşti Vale. Cu ceva vreme în urmă, datorită milei unei femei şi a implicării Fundaţiei Pavel, ce funcţionează pe lângă Spitalul Budimex, au reuşit să cumpere o grămăjoară de lemne. Acum, e aproape terminată, iar gerul sună ameninţător pe la uşă.

Cei care vor să le întindă o mână de ajutor, îi pot contact pe strâmtoraţii părinţi la numerele de telefon: 0768 578 056, 0726 825 730. Dumnezeu să-i ajute şi să vă ajute să le deschideţi poarta!